Articole

Cu cărţile pe faţă

Iată un titlu care trebuie să stârnească interesul! „Cărţile pe faţă” presupune că înainte acestea fuseseră „pe dos”, respectiv ceva a fost ascuns, muşamalizat sau nelămurit. Este subînţeleasă intenţia mârşavă, dorinţa de a obţine ceva nedrept sau cel puţin păstrarea unui secret compromiţător. Aici vom face mai puţin referire la acestea, mai degrabă vorbim despre un altfel de moment al „cărţilor pe faţă” şi anume acela în care stăm fiecare faţă în faţă cu divinitatea, cu conştiinţa proprie şi cu efectele acţiunilor noastre.

Zilele acestea se vorbeşte mult despre accidentul produs de Şerban Huidu, cunoscutul realizator TV, care a ucis întrun accident de maşină, din culpă, trei oameni. Se pomeneşte drama familiilor celor care au murit, în acelaşi timp este dezbătută peste tot drama personală a lui Huidu, care „se află sub un blestem”, sau „ţinând cont de cum conduce, era de aşteptat”, sau „nu trebuia să mai aibă permis, după accidentul la cap”… Sunt multe opinii, multe păreri şi explicaţii, dar până la urmă, după toate evenimentele, discuţiile şi rezoluţiile, rămâne starea de vorbă cu Creatorul, conştiinţa şi urmările.

Şi în ceea ce ne priveşte pe noi, participanţii la procesul de asistare socială a semenilor noştri, sunt situaţii în care trebuie să se declanşeze în noi frământări, dezbateri interioare, conflicte, mai ales atunci când se crează un incomfort, o incongruenţă la nivelul conştiinţei, faţă de acţiunile pe care le-am intreprins şi care au influenţat întro măsură variabilă destinul altora. Nimic din ceea ce facem nu rămâne fără efect, chiar şi micile vorbe aruncate în stânga şi dreapta, de cele mai multe ori fără băgare de seamă, au un potenţial de încurajare sau dărâmare extraordinar. Dilema esenţială prin care trecem, poate în fiecare zi, este: au produs efortul şi priceperea mea astăzi un efect pozitiv?

În fiecare zi, conştiincioşi, ne trezim de dimineaţă şi încercăm să performăm corespunzător pe tot parcursul zilei, ne străduim să găsim soluţii la probleme, răspunsuri la întrebări, mergem şi vizităm oameni sărmani, este de lucru! Însă când apune soarele peste străduinţele noastre, trebuie să ne gândim dacă am ales cele mai potrivite cuvinte când am vorbit, dacă am ajutat pe cine trebuia, dacă am dat cele mai bune sfaturi… Şi nu e uşor întotdeauna, poate chiar niciodată, mai ales când de noi a depins rezolvarea vreunei chestiuni cu adevărat importante, cu efect major asupra unei persoane sau a unei întregi familii.

Trebuie să punem oglinda în faţa noastră, întocmai ca dimineaţa când ne aranjăm… Dimineaţa – oglinda pentru trup; seara – oglinda pentru suflet! Când rămânem singuri cu noi înşine, trebuie să înceapă cea mai sinceră şi adesea dureroasă analiză, evaluarea obiectivă a propriilor decizii, subiective în natura lor; cine să decidă dacă am făcut bine sau nu? Cine are autoritatea să ne ceară socoteală? Cine e judecător peste profesionalismul nostru? Nu rămâne decât să fim oneşti şi să admitem că trebuie să dăm cu adevărat cărţile pe faţă. Iar atunci vom descoperi tot ce nu am fi vrut, vom vedea tot ce nu se poate vedea, dar e bine! Aşa vom deveni liberi din posibilul, probabilul şantaj al propriei memorii.

Trebuie să acceptăm când am greşit în munca noastră. Poate prioritatea noastră cea mai mare nu au fost oamenii în nevoie, ci mai degrabă nevoia confortului personal. Poate efortul nostru nu a adus nici un rezultat, doar pentru că l-am făcut cu ochii la ceas. Ne-am „acoperit” cu hârtii, dar am rămas descoperiţi la facerea binelui! Iar odată ce am văzut aceste „cărţi” pe care le-am ţinut în mână, să le schimbăm pentru altele mai potrivite…

Etica trebuie să guverneze tot ce înseamnă decizie şi acţiune în activitatea noastră. Avem nevoie de principialitate în tot acest proces de auto-evaluare, de clarviziune şi de perspectivă, pentru ca rezultatele să aibă efecte pe termen lung. Trebuie să învăţăm că fiecare zi este un examen, un test, o permanentă analiză, iar sinceritatea cu noi înşine este esenţială pentru dezvoltarea personală.

 

Importanţa diferenţei dintre „asistenţă” şi „suport”

Adeseori, în activitatea noastră, ne întâlnim cu situaţii când delimitarea între „cazul social” şi „modelul omului leneş” este destul de neclară, iar riscul este desigur acela că vom investi multe resurse pentru a ajuta o persoană care fie nu vrea, fie nu este capabilă de a schimba cauzele ce produc efectele actuale. Pentru cineva implicat doar ocazional în fapte caritabile (un bun exemplu este când te întâlneşti cu cerşetorul de la intersecţie, care îţi produce milă, poate, şi pe care vrei să îl ajuţi cu un leu) se întâmplă să treacă neobservat fenomenul, însă pentru un profesionist în domeniu, n-ar trebui să fie niciodată cazul.

„Asistat” – chiar ca şi definiţie generală – este cineva care are un plan, o idee, un scop, are o agendă şi o metodă de a-l realiza şi care face eforturi în acest sens; apoi, dacă are nevoie de ajutor în acest demers, cineva îl va ajuta, îl va asista, îl va îndruma. În sensul asistenţei sociale, aceasta definiţie capătă un sens şi mai strict. Foarte multe persoane se află în situaţia de a cere ajutorul autorităţilor, poate a fundaţiilor de caritate, a bisericii, etc. pentru că nu pot face faţă dificultăţilor. Sunt toţi aceştia cazuri sociale? Trebuie să devină toţi asistaţi? Dacă nu, cine trebuie asistat şi cine nu?

Evident, există o pătură socială foarte largă de cetăţeni care suferă multe privaţiuni, sunt nevoiţi uneori să trăiască chiar la limita supravieţuirii. Totuşi, mulţi dintre ei nu apelează niciodată sau doar în ultimă instanţă la instituţiile de stat sau private care i-ar putea ajuta, pentru că trec prin necazurile lor păstrându-şi speranţa că o vor scoate la capăt, prin puterile proprii. Şi adeseori se întâmplă. În acelaşi timp, există mulţi oameni care au beneficiat la un moment dat de sprijin social şi au învăţat foarte repede că se poate trăi – uneori foarte bine – nefăcând nimic, sau cel mult tăind (iată, un efort!) frunză la câini! Ce-i sigur e că cei din urmă sunt mult mai vizibili, mai insistenţi, mai vocali, mai evidenţi, iar cei dintâi trebuie căutaţi şi observaţi cu atenţie, pentru că nu vor ridica tonul, nici nu-şi vor striga în gura mare nefericirea…

Astfel, apare destul de clar faptul că doar aceia care îşi doresc cu adevărat „asistenţă” ar trebui ajutaţi! Cei care doar caută portiţe pentru a trăi pe seama „socialului” trebuie depistaţi, selectaţi şi desigur, consiliaţi pentru a (re)deveni cetăţeni activi. Acest proces nu poate fi decât foarte dificil şi frustrant pentru toţi cei implicaţi, dar este necesar, util, sănătos.

Celălalt aspect enunţat se referă la „suport”. Vorbim aici despre situaţii medicale, despre situaţii invalidante, diverse împrejurări de viaţă care au dus la imposibilitatea unei persoane sau a unei familii de a avea o viaţă normală. Handicapul fizic şi psihic, traumele emoţionale severe – mai ales în cazul copiilor şi tinerilor – inabilitatea sau alterarea capacităţii de percepţie şi reacţie, etc. reprezintă factori greu de ignorat, oricât de multă bunăvoinţă ar exista, aşa încât aici trebuie să vorbim despre o formă de sprijin social pe termen lung, consistent, nu de tipul „asistenţei” (completare) ci mai degrabă „întreţinerii” (iniţiere-menţinere). În aceste cazuri, forma de intervenţie nu poate fi opţională, ea trebuie să existe fie ca sprijin din partea familiei, a prietenilor, fie ca implicare a unei instituţii.

Dilema asistentului social nu este una uşoară. Preluarea unui caz nou reprezintă în egală masură un risc şi o oportunitate. Niciodată nu poţi fi sigur de la bun început de veridicitatea declaraţiilor, sau de intenţiile reale ale solicitantului. Însă pe parcurs, uneori mai devreme, alteori mai târziu, putem ajunge la câteva concluzii care să ne clarifice strategia de viitor. Este responsabilitatea noastră să acţionăm apoi în concordanţă. Aceasta presupune de multe ori renunţarea la planurile iniţiale, deziluzia şi dezarmarea, adesea dezamăgirea, totuşi este un rău necesar, o „suferinţă purificatoare”, care ne face bine până la urmă, ne învaţă o lecţie, ne arată o cale de urmat.

Vă doresc mult succes în toate activităţile voastre de asistenţă socială!

Adi Matiş – director asistent

Un răspuns la Articole

  1. mia spune:

    Bine punctat!🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s